Dedicație carte „Veverița Curajoasă și Alunul cel Vrăjit”

Nu îmi amintesc cum am început să scriu poezii. Nu am avut un element anume care să mă impulsioneze sau care să mă inspire să fac asta, așa cum am avut câte un impuls dat de câte o carte în fiecare moment de scriere al unei povești pentru copii sau al unui roman.

Nu am citit prea multe poezii, pot spune că aproape deloc în afară de Eminescu. Pe când cărți, în special de povesti să fie în 33 de ani peste 350. Nu am ținut o numărătoare, însă am o bibliotecă plină cu cărțile cumpărate de-a lungul timpului.

Când eram mică nu plecam nicăieri fără o carte de povești dupa mine. Nici măcar în spital când am mai fost internată cu câte o răceală nu am stat fără o carte. Voiam să citesc. Cand mă întrebau ai mei ce să îmi aducă la spital, eu le răspundeam că „Vreau o carte! Nu contează cu ce! Carte de povești să fie!”

Îmi amintesc prima mea experiență cu cititul. Eram în clasa întâi. Tocmai terminasem școala și eram în vacanța de vară. Tata s-a gândit că ar fi bine să fac ceva, să nu stau degeaba toată vacanța. Nu îmi plăcea să scriu pentru școală, recunosc. Îmi făceam temele cu forța.

Văzând că nu reușește să mă oblige să fac exerciții la matematică sau să scriu propoziții la limba română, tata mi-a cumpărat o carte „Fram ursul polar”. M-am uitat puțin ciudat când mi-a dăruit-o. A stat câteva zile într-un colț fără să mă ating de ea. În fiecare zi tata mă întreba dacă am citit vreo pagină din ea. Nu o desfăcusem. I-am zis că nu îmi place cartea aceea. Tata mi-a răspuns „cum poți să spui că nu îți place dacă nici măcar nu ai deschis-o! Citește și dupa aceea poți să spui asta!”.

M-a făcut curioasă, așa că m-am apucat să o citesc. Nu am citit mai mult de 20 de pagini din ea. Nu mi-a plăcut acea carte. Probabil și pentru faptul că era destul de grea pentru un copil de 8 ani. Nici până în ziua de azi nu am citit-o. Chiar și acum, dacă nu îmi place o carte din primele 10-20 de pagini nu o voi citi niciodată. Așa s-a întâmplat și cu aceasta. La fel nu mi-a plăcut nici Jules Vernes sau Morometii de Marin Preda. Nici pe acestea nu le-am citit vreodată.

A doua zi tata a venit la mine cu o altă carte. Mi-a zis „încearc-o pe asta și vezi dacă îți place!” Nu îmi aduc aminte ce carte era dar am citit-o. De câte ori terminam de citit câte o carte tata îmi mai cumpăra câte una, până când, în scurt timp nu a mai fost nevoie să facă asta. Când terminam o carte îl anunțam din proprie inițiativă că am citit-o și îi spuneam să îmi cumpere alta. Când uita să îmi cumpere și venea fără carte acasă îl întrebam unde este cartea mea și îl mustram supărată că nu mi-a luat măcar una cât de mică. Așa am ajuns să citesc câte o carte de povești pe săptămână și cu timpul chiar două, în funcție de cât de groase sau de cât de interesante erau pentru mine acele cărți.

Când mergeam în vacanțe la bunici îmi plăcea să citesc la poartă lângă râu. Aveam acolo la Rucăr în fata porții apa curgătoare și digul meu de ciment. Nu pot descrie în cuvinte sentimentul pe care îl aveam atunci când citeam în acel loc „magic”. Pe fundal auzeam apa de râu curgând iar în nări simțeam mirosul brazilor de pe muntele din spatele casei.

Astăzi am vorbit la telefon cu o fostă colegă de școală care era în trecere prin Rucăr. A vizitat comuna și a văzut locurile în care am copilărit și mi-a zis „să știi că ai avut o copilărie foarte frumoasă, Delia!”. Chiar așa a și fost!

Citeam oriunde. Citesc și acum.

La vârsta de 8 ani tata mi-a dăruit prima carte. Acum la 25 de ani distanță vreau să îi daruiesc și eu lui prima mea carte „Veverita Curajoasă și Alunul cel Vrăjit”.

„Veverita Curajoasă și Alunul cel Vrajit” îți este dedicată ție, tată.

Îți mulțumesc că m-ai făcut să iubesc cărțile!